Compozitori Înapoi

Eduard Caudella

Bookmark and Share
Concertul nr.1 op.61 pentru vioară și orchestră (Orchestra Națională Radio, dirijor Paul Popescu, solistă Cristina Anghelescu)
Uvertura Moldova (Orchestra Simfonică Radio, dirijor Emanuel Elenescu)

Fiu al lui Francisc Serafin, compozitor, organist și violoncelist, Eduard Caudella (1841-1924) s-a născut la Iași și și-a început studiile muzicale în țară (1850-1853) cu tatăl său (teorie, solfegiu) și Paul Hette (vioară). Și-a continuat formarea la Berlin (1853-1857) cu Hubert Riess (vioară), Carl Bӧhmer (armonie) și Adolph Riess (pian), apoi la Dreieschenheim (1857) cu Henri Vieuxtemps (vioară), la Paris (1857-1858) cu Lambert Massart și Delphin Allard (vioară), din nou la Berlin (1859-1860) tot cu Hubert Riess, și, în sfârșit, la Frankfurt pe Main (1860-1861) unde s-a întors la excelenta școală de vioară condusă de Henri Vieuxtemps.

Întors la Iași, a fost violonist al curții lui Alexandru Ioan Cuza (1861-1864), în același timp, profesor de vioară (1861-1901), de orchestră, iar mai târziu, director al Conservatorului din Iași (1893-1901). Și-a completat activitatea pedagogică prin susținerea unor cursuri de estetică muzicală la Universitatea ieșeană (1875-1877).

În calitate de dirijor, a condus spectacolele Teatrului Național din Iași (1861-1875), ale Trupei germane de teatru (1868-1870) și Operei italiene (1870-1874).

A fost aplaudat și ca violonist concertist, atât în țară, cât și peste hotare. Eduard Caudella a condus formații de muzică de camera în Iași, desfășurând o activitate susținută de popularizare a creației clasice universale, prin prezentarea de concrete la pupitrul orchestrei Conservatorului.

Datorită pregătirii sale complexe și experienței pedagogice și artistice vaste, a fost în măsură să întrevadă geniul copilului George Enescu, pe care l-a îndrumat, un timp, ca profesor particular, sfătuindu-l apoi pe tatăl acestuia să-l trimită la Viena pentru studii specializate.

Eduard Caudella este unul dintre cei mai importanți compozitori români din perioada sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. A compus în aproape toate genurile, însă niciunul nu a egalat succesul de care s-a bucurat creația sa dedicată teatrului liric, "gen superior" în viziunea sa, domeniu care i-a și adus consacrarea în spațiul românesc.

A îmbogățit repertoriul național prin creații de valoare, majoritatea - cu substrat istoric: vodevilul Harță-Răzeșul (1872) după Vasile Alecsandri; opera comică Olteanca (1880); opereta Fata răzeșului (1881); opera bufă Hatmanul Baltag (1882), pe libretul lui Iacob Negruzzi și Ion Luca Caragiale; opereta Beizadea Epaminonda (1883), libretul de Iacob Negruzzi; opera Petru Rareș (1889); legenda lirică Traian și Dochia (1917).

"Deținătorul unei tehnici componistice superioare multora dintre predecesorii săi, Caudella a fost adeptul unei unități dramatice riguroase, care presupunea o bună proporționare între numere și o permanentă relaționare între text și muzică, din punct de vedere tematic îndreptându-se în general către valorile naționale. Drama istorică de orientare romantică Petru Rareș este scrisă în concordanță cu legile declamației, iar muzica ei se înscrie în zone sonore foarte particularizate în funcție de personajele pe care le portretizează. Se mai poate remarca diversitatea numerelor, apelul la laitmotiv și dozarea justă între voci și instrumente. Opera Petru Rareș încheie o epocă a muzicii românești și anunță o alta, anul premierei (1900) nefiind lipsit de importanță în această periodizare." (Larousse: Dicționar de mari muzicieni)

Departe de înnoirile de limbaj care își făceau loc în creația vremii (se declara un adversar deschis al disonanțelor promovate de "moderniști") Eduard Caudella a rămas un adept fidel al stilului romantic, de filiație germană în mod special, manifestat cu precădere în creația simfonică, de cameră, corală sau de lied (Uvertura "Moldova", "Pe mare" (1895), "Dor de țară" (1896, rev. 1904), Notturno (1901), Amintiri din Carpați (1907), Concertul nr.1 în sol minor pentru vioară și orchestră  (1913), Concertino pentru vioară și orchestră (1918): ultimele două - scrise la îndemnul lui George Enescu, autorul demonstrând în desfășurarea lor o excelentă stăpânire a tehnicii componistice din perioada romantismului, păstrând în mpod deosebit amprenta mentorului său Henri Vieuxtemps.

Irina Barbu - anul III, Muzicologie