George Enescu (19 august 1881 - 4 mai 1955) a fost al doisprezecelea copil al Mariei Cosmovici-Enescu şi al lui Costache Enescu (ceilalţi unsprezece fraţi murind la vârste fragede). În 1886,  compozitorul şi profesorul Eduard Caudella îl sfătuieşte să înceapă studiul muzicii, primele noţiuni fiind oferite de Costache Enescu şi de inginerul Mihail Zoller din Dorohoi. Următoarea întâlnire cu Eduard Caudella are loc în 1888: de această dată, ilustrul muzician îl îndrumă să studieze Viena. Enescu este înscris la Conservatorul vienez (1888), la clasa pregătitoare de vioară al lui Sigmund Bachrich, şi promovat în cursul superior (1889) avându-i profesori pe Joseph Hellmesberger Jr. - vioară (prin intermediul căruia îl va cunoaşte pe Johannes Brahms), Joseph Hellmesberger - muzică de cameră, Robert Fuchs (armonie şi compoziţie), Adolph Prosnitz (istoria muzicii). A terminat Conservatorul în 1893, cu menţiunea "excelent" şi cu Medalia de argint a Asociaţiei Prietenilor Muzicii ("Gesellschaftsmedaille").

La sfatul profesorului Joseph Hellmesberger Jr. şi cu o bursă a statului român oferită de ministrul Spiru Haret, devine student al Conservatorului din Paris (1895 - 1899), avându-i profesori pe Martin-Pierre-Joseph Marsick şi José White (vioară), André Gédalge (contrapunct), Ambroise Thomas şi Théodore Dubois (armonie), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). În 1896, Ministerul Instrucţiunii Publice îi acordă o bursă anuală de 3000 de franci, pentru continuarea studiilor la Conservatorul parizian. La finalul studiilor, Enescu obţine « Marele Premiu al Conservatorului » ( « Grand Prix du Conservatoire »).

Prinţesa Elena Bibescu îl introduce în cercurile muzicale pariziene; îl prezintă unor Camille Saint-Saëns şi Édouard Colonne, ultimul dirijând, în cadrul celebrelor concerte pe care le patrona, prima audiţie a Poemei române, apoi - debutul violonistic al lui Enescu (11 şi 18 februarie 1900) în cadrul aceloraşi concerte Colonne, în două lucrări: Concertul în Re major de Beethoven şi cel în si minor (nr.3) de Saint-Saëns, evoluţie care a marcat începutul excepţionalei sale cariere violonistice, desfăşurate în marile centre muzicale europene şi, începând din 1923, în Statele Unite ale Americii. Activitatea violonistică (1892-1950) avea să-i acapareze mare parte din timp, în detrimentul compoziţiei, fapt pe care Enescu l-a regretat profund.

Dirijor al mai multor ansambluri simfonice din Bucureşti (Orchestrele Societăţii "Filarmonica Română" (1898-1906), Orchestra Ministerului Instrucţiunii Publice (1906-1920) şi al Orchestrei Filarmonicii (1920-1946), a fondat şi condus ansambluri camerale precum Trio-ul instrumental (1902) şi Cvartetul "George Enescu" din Paris (1904) , dar şi Orchestra Simfonică "George Enescu" din Iaşi (1918 - 1920).

A fost membru fondator (1920) şi preşedinte (1920 - 1948) al Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti. A susţinut cursuri de interpretare, analiză, forme muzicale şi stilistică la École Normalede Musique şi École instrumentale "Yvonne Astruc" din Paris, Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea din Illionis (SUA), The Mannes Music School din New York, etc. A predat compoziţie la Universitatea Harward (SUA) şi la Conservatoire Américaine din Fontainbleaux (Franţa).

A înfiinţat (1911) şi susţinut din fonduri personale Premiul naţional de compoziţie "George Enescu".

A fost distins, între altele, cu Premiul de compoziţie "Pleyel" din Paris (1903), cu titlurile de ofiţer şi cavaler al Legiunii din Onoare a Franţei (1913, 1936).

Creaţia enesciană se remarcă printr-o încărcătură informaţională de excepţională densitate şi prin ethos-ul singular în ambianţa secolului. Folclorul reprezintă un element-cheie, fără a fi preluat ca atare, ci sublimat într-un discurs conceput în spiritul lui. Având un rol pitoresc în cele două Rapsodii române (1901), polifonizat în Simfonia I (1905), îmbinat, într-o perfectă simbioză, cu marile tradiţii ale secolelor XVIII-XIX în lucrări precum Sonata a II-a pentru pian şi vioară (1899), Octetul de coarde (1900) sau Dixtuorul pentru instrumente de suflat (1906), melosul românesc îşi găseşte expresia desăvârşită în Sonata a III-a pentru pian şi vioară, "în caracter popular românesc" (1926). Această asimilare "organică" a muzicii naţionale este însoţită, în creaţia lui Enescu, de o scriitură îndrăzneaţă.

Opera Oedipe (prezentată în premieră la Paris în 1936) este centrul de greutate al creaţiei enesciene, înfăţişând o dimensiune universală şi o profundă semnificaţie umană, traducând tragismul luptei dintre Om şi Destin, printr-un bogat material muzical.

Creaţia simfonică alătură lucrări diferite ca gen: Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră în si minor, op.8 (1901); Rapsodia română în la major, op.11 nr.1 şi Rapsodia română în re major, op.11 nr.2 (1901); Suita I pentru orchestră în do major, op.9 (1903); Suita a II-a pentru orchestră în do major, op.20 (1915); Suita a III-a, "Săteasca" pentru orchestră în re major, op.27 (1938); Simfonia I în mi bemol major, op.13 (1905); Simfonia a II-a în la major, op.17 (1912-1914); Simfonia a III-a în do major, op.21 pentru orchestră mare, pian, celestă, armoniu şi cor (1918, rev. 1921); poemul simfonic Vox Maris, op.31 pentru tenor, cor şi orchestră (1954), Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op.33 (1955).

Dintre lucrările pentru pian, se evidenţiază Sonata I în fa diez minor, op.24 nr.1 (1924), Sonata a III-a în re major, op.24 nr.3 (1935), Suita I "în stil vechi", în sol minor, op.3 (1897), Suita a II-a în re major, op.10 (1903) şi Suita a III-a în re major, op.18 (1913-1916).

Pianul apare şi în formaţiile camerale: Cvartetul nr.1 pentru pian, vioară, violă şi violoncel în re major, op.16 (1909), Cvartetul nr.2 pentru aceeaşi componenţă instrumentală, în re minor, op.30 (1944) şi Cvintetul pentru pian, două viori, violă şi violoncel în la minor, op.29 (1940).

A lăsat şi alte lucrări camerale, pentru diverse componenţe instrumentale: Sonata I pentru pian şi vioară în re major, op.2 (1897), Sonata a II-a pentru pian şi vioară în fa minor, op.6 (1899), Sonata a III-a pentru pian şi vioară, "în caracter popular românesc" în la minor, op.25 (1926), Octetul în do major, op.7 (1900), pentru patru viori, două viole şi două violoncele, Cvartetul de coarde nr.1 în mi bemol major, op.22, nr.1 (1920), Cvartetul de coarde nr.2 în sol major, op.22, nr.2 (1951), Duxtuorul pentru instrumente de suflat, op.14 (1906), suita pentru vioară şi pian Impresii din copilărie, op.28 (1940) şi Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op.33 (1955).

În domeniul muzicii pentru voce şi pian rămân, ca realizări de referinţă, cele Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, op.15 (1908).

Radio România Muzical a dedicat un stream on demand lucrărilor de George Enescu ce-l au chiar pe George Enescu interpret.