Compozitori Înapoi

George Enescu

Bookmark and Share
Simfonia I în Mi bemol major (Orchestra Națională Radio, dirijor Alfred Alessandrescu)
Suita a III-a Săteasca (Orchestra Filarmonicii Moldova din Iași, dirijor Ion Baciu)
George Enescu (19 august 1881 - 4 mai 1955) a fost al doisprezecelea copil al Mariei Cosmovici-Enescu și al lui Costache Enescu (ceilalți unsprezece frați murind la vârste fragede). În 1886,  compozitorul și profesorul Eduard Caudella îl sfătuiește să înceapă studiul muzicii, primele noțiuni fiind oferite de Costache Enescu și de inginerul Mihail Zoller din Dorohoi. Următoarea întâlnire cu Eduard Caudella are loc în 1888: de această dată, ilustrul muzician îl îndrumă să studieze Viena. Enescu este înscris la Conservatorul vienez (1888), la clasa pregătitoare de vioară al lui Sigmund Bachrich, și promovat în cursul superior (1889) avându-i profesori pe Joseph Hellmesberger Jr. - vioară (prin intermediul căruia îl va cunoaște pe Johannes Brahms), Joseph Hellmesberger - muzică de cameră, Robert Fuchs (armonie și compoziție), Adolph Prosnitz (istoria muzicii). A terminat Conservatorul în 1893, cu mențiunea "excelent" și cu Medalia de argint a Asociației Prietenilor Muzicii ("Gesellschaftsmedaille").

La sfatul profesorului Joseph Hellmesberger Jr. și cu o bursă a statului român oferită de ministrul Spiru Haret, devine student al Conservatorului din Paris (1895 - 1899), avându-i profesori pe Martin-Pierre-Joseph Marsick și José White (vioară), André Gédalge (contrapunct), Ambroise Thomas și Théodore Dubois (armonie), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). În 1896, Ministerul Instrucțiunii Publice îi acordă o bursă anuală de 3000 de franci, pentru continuarea studiilor la Conservatorul parizian. La finalul studiilor, Enescu obține « Marele Premiu al Conservatorului » ( « Grand Prix du Conservatoire »).

Prințesa Elena Bibescu îl introduce în cercurile muzicale pariziene; îl prezintă unor Camille Saint-Saëns și Édouard Colonne, ultimul dirijând, în cadrul celebrelor concerte pe care le patrona, prima audiție a Poemei române, apoi - debutul violonistic al lui Enescu (11 și 18 februarie 1900) în cadrul acelorași concerte Colonne, în două lucrări: Concertul în Re major de Beethoven și cel în si minor (nr.3) de Saint-Saëns, evoluție care a marcat începutul excepționalei sale cariere violonistice, desfășurate în marile centre muzicale europene și, începând din 1923, în Statele Unite ale Americii. Activitatea violonistică (1892-1950) avea să-i acapareze mare parte din timp, în detrimentul compoziției, fapt pe care Enescu l-a regretat profund.

Dirijor al mai multor ansambluri simfonice din București (Orchestrele Societății "Filarmonica Română" (1898-1906), Orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice (1906-1920) și al Orchestrei Filarmonicii (1920-1946), a fondat și condus ansambluri camerale precum Trio-ul instrumental (1902) și Cvartetul "George Enescu" din Paris (1904) , dar și Orchestra Simfonică "George Enescu" din Iași (1918 - 1920).

A fost membru fondator (1920) și președinte (1920 - 1948) al Societății Compozitorilor Români din București. A susținut cursuri de interpretare, analiză, forme muzicale și stilistică la École Normalede Musique și École instrumentale "Yvonne Astruc" din Paris, Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea din Illionis (SUA), The Mannes Music School din New York, etc. A predat compoziție la Universitatea Harward (SUA) și la Conservatoire Américaine din Fontainbleaux (Franța).

A înființat (1911) și susținut din fonduri personale Premiul național de compoziție "George Enescu".

A fost distins, între altele, cu Premiul de compoziție "Pleyel" din Paris (1903), cu titlurile de ofițer și cavaler al Legiunii din Onoare a Franței (1913, 1936).

Creația enesciană se remarcă printr-o încărcătură informațională de excepțională densitate și prin ethos-ul singular în ambianța secolului. Folclorul reprezintă un element-cheie, fără a fi preluat ca atare, ci sublimat într-un discurs conceput în spiritul lui. Având un rol pitoresc în cele două Rapsodii române (1901), polifonizat în Simfonia I (1905), îmbinat, într-o perfectă simbioză, cu marile tradiții ale secolelor XVIII-XIX în lucrări precum Sonata a II-a pentru pian și vioară (1899), Octetul de coarde (1900) sau Dixtuorul pentru instrumente de suflat (1906), melosul românesc își găsește expresia desăvârșită în Sonata a III-a pentru pian și vioară, "în caracter popular românesc" (1926). Această asimilare "organică" a muzicii naționale este însoțită, în creația lui Enescu, de o scriitură îndrăzneață.

Opera Oedipe (prezentată în premieră la Paris în 1936) este centrul de greutate al creației enesciene, înfățișând o dimensiune universală și o profundă semnificație umană, traducând tragismul luptei dintre Om și Destin, printr-un bogat material muzical.

Creația simfonică alătură lucrări diferite ca gen: Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră în si minor, op.8 (1901); Rapsodia română în la major, op.11 nr.1 și Rapsodia română în re major, op.11 nr.2 (1901); Suita I pentru orchestră în do major, op.9 (1903); Suita a II-a pentru orchestră în do major, op.20 (1915); Suita a III-a, "Săteasca" pentru orchestră în re major, op.27 (1938); Simfonia I în mi bemol major, op.13 (1905); Simfonia a II-a în la major, op.17 (1912-1914); Simfonia a III-a în do major, op.21 pentru orchestră mare, pian, celestă, armoniu și cor (1918, rev. 1921); poemul simfonic Vox Maris, op.31 pentru tenor, cor și orchestră (1954), Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op.33 (1955).

Dintre lucrările pentru pian, se evidențiază Sonata I în fa diez minor, op.24 nr.1 (1924), Sonata a III-a în re major, op.24 nr.3 (1935), Suita I "în stil vechi", în sol minor, op.3 (1897), Suita a II-a în re major, op.10 (1903) și Suita a III-a în re major, op.18 (1913-1916).

Pianul apare și în formațiile camerale: Cvartetul nr.1 pentru pian, vioară, violă și violoncel în re major, op.16 (1909), Cvartetul nr.2 pentru aceeași componență instrumentală, în re minor, op.30 (1944) și Cvintetul pentru pian, două viori, violă și violoncel în la minor, op.29 (1940).

A lăsat și alte lucrări camerale, pentru diverse componențe instrumentale: Sonata I pentru pian și vioară în re major, op.2 (1897), Sonata a II-a pentru pian și vioară în fa minor, op.6 (1899), Sonata a III-a pentru pian și vioară, "în caracter popular românesc" în la minor, op.25 (1926), Octetul în do major, op.7 (1900), pentru patru viori, două viole și două violoncele, Cvartetul de coarde nr.1 în mi bemol major, op.22, nr.1 (1920), Cvartetul de coarde nr.2 în sol major, op.22, nr.2 (1951), Duxtuorul pentru instrumente de suflat, op.14 (1906), suita pentru vioară și pian Impresii din copilărie, op.28 (1940) și Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op.33 (1955).

În domeniul muzicii pentru voce și pian rămân, ca realizări de referință, cele Șapte cântece pe versuri de Clément Marot, op.15 (1908).

Radio România Muzical a dedicat un stream on demand lucrărilor de George Enescu ce-l au chiar pe George Enescu interpret. 


Vlad Cristian Ghinea - anul I, Muzicologie