Dedicat muzicii, pe care a servit-o ca reputat violonist, dirijor și compozitor, Constantin Bobescu (21 mai 1899 - 26 mai 1992) și-a început formarea muzicală în sânul familiei, la Iași, ghidat de cei doi frați ai săi, Aurel și Jean Bobescu. Devotamentul față de vioară i-a fost inspirat de Eduard Caudella, cel care l-a inițiat de la o vârstă fragedă în tainele acestui instrument, Constantin Bobescu debutând la doar 7 ani, acompaniat la pian de Enrico Mezzetti. După absolvirea Conservatorului Cornetti din Craiova, a căutat drumul spre perfecționare la Schola Cantorum din Paris, având drept îndrumători importante personalitǎți precum, Vincent d'Indy (compoziție și orchestrație), Nestor Lejeune (vioară) și Paul Le Flem (armonie, contrapunct). Reîntoarcerea în țară l-a adus pe muzician în postura de pedagog, dar și de șef de orchestrǎ, din anul 1935 devenind prim-dirijor al Orchestrei Radio din București.

Deși cariera sa a fost îndreptată cu precădere spre latura interpretativă, compozitorul Constantin Bobescu s-a manifestat în numeroase feluri, paginile lăsate drept moștenire nefiind deloc puține. Atașat de tradiția romanticǎ și cu o orientare spre specificul autohton, Constantin Bobescu a rămas ferm în fața tendințelor avangardiste ale vremii, stilul său purtând atât influențe ale muzicii franceze de secol trecut, cât și ale celei inspiratǎ din folclorul românesc. Accesibilă și colorată timbral, creația sa acoperă o largă extindere din punctul de vedere al genurilor abordate. De la muzică corală, la cea de scenă și film, muzica semnatǎ de Constantin Bobescu este puternic legată de rădăcinile sale românești prin stil, dar și prin subiecte.

În genul muzicii vocal-simfonice C. Bobescu a scris: El Zorab (1916) - baladă pentru soliști, cor și orchestră, Zobail (1926) - baladă pentru voce și orchestră, Trei Doamne și toți trei (1936) - baladă pentru bas și orchestră - toate acestea pe versuri de George Coșbuc; Ziua cea de-apoi (1935) - poem pentru soliști, cor și orchestră pe text de C. Bobescu; Mânzul năzdrăvan (1949), Poveste din pădure (1953) sunt povești muzicale destinate corului de copii și orchestrǎ; Regina Ostrogoților (1957) - poem dramatic pentru cor, soliști și orchestră și Drum spre fericire (1978) - poem coregrafic simfonic pentru solişti, cor şi orchestră.

Muzică simfonică: Fatma (1924), Suită pentru orchestră de coarde (1935), Trei schițe simfonice (Hașiș, Lunaticul și Paiața) (1936), Noapte sfântă (1940), Rapsodia romană nr.1 în Do Major (1948) și Rapsodia romană nr. 2 în Sol Major (1950), Joc moldovenesc (1950), Joc din Vlaşca (1953), Eroii Jiului (1959), etc. Multe dintre lucrările sale au fost cântate în primǎ audiție de orchestrele Radiodifuziunii din București avându-l pe compozitor la pupitrul dirijoral sau la vioarǎ, cum este cazul propriului Concert pentru vioarǎ și orchestrǎ (1958).

Constantin Bobescu a fost atras de genurile muzicii de camerǎ, ca și de operǎ: Zobail - 1929, Trandafirii roșii - 1934, Ioan Botezǎtorul - 1939. A realizat multe prelucrǎri pentru a fi interpretate în stagiunile orchestrelor radio: Rapsodia română de Ciprian Porumbescu (1953) - transcripție pentru orchestră, Humoresca de A. Dvořák (1968) - transcripţie pentru vioară şi orchestră, Dans spaniol de Manuel de Falia (1968) - transcripţie pentru vioară şi orchestră și Valurile Dunării de Iosif Ivanovici (1977).