Reprezentant al şcolii transilvane, Guilelm Şorban (1876-1923) a activat atât în domeniul muzical (compozitor, pianist, folclorist), cât şi în cel administrativ (notar, subnotar judeţean, subprefect şi prefect al judeţului Someş). Primele studii muzicale datează din perioada când a frecventat Liceul din Blaj (1891-1897), continuându-le la Cluj, Viena şi Budapesta cu profesori ca Farkas Ödön, Emil Sauer sau Nagy Géza, iar la Leipzig a studiat compoziţia cu Hugo Riemann.

După ce a dirijat corul Tinerimii Universitare Române din Cluj în perioada 1896-1898, Guilelm Şorban a susţinut concerte şi recitaluri în Austria, Ungaria, Transilvania, Slovacia, Croaţia şi Bucovina. Ca publicist, a scris articole culturale, juridice, politice şi cronici în ziarele româneşti şi ungureşti din Transilvania şi Ungaria. De asemenea, Şorban a publicat poezii, povestiri şi eseuri despre pictură, iar zonele Someş şi Banat au constituit subiectele activităţii de folclorist. În 1919, s-a aflat printre membrii fondatori ai Operei Române din Cluj.

Din anul 1894 datează primele lucrări ale lui Guilelm Şorban dedicate pianului (Din Banat, De pe Someş, Adu-ţi aminte), acestui instrument fiind dedicată predilect creaţia sa instrumentală. Pe lângă opusurile inspirate de melosul românesc (Serenadă pentru vioară şi pian, 1900; O melodie naţională pentru pian, 1900; Cinci jocuri pentru pian, publicat în 1940 etc.), Şorban a cules material muzical şi l-a aranjat pentru pian (10 cântări poporali românesci, 1896; Piese lirice şi jocuri româneşti pentru pian, 1899; Ţarina pe zece motive româneşti din Munţii Apuseni, publicat în 1940). În lucrările sale corale, Guilelm Şorban utilizează frecvent versurile lui Mihai Eminescu (Peste vârfuri trece luna pentru cor bărbătesc, 1898; De-aş avea pentru cor bărbătesc, 1899; Eu mă duc, cordul rămâne pentru cor mixt, 1900), precum şi versuri de provenienţă populară (Frunză verde de bujor pentru cor mixt/bărbătesc, 1900; Cucuruz cu frunza-n sus pentru cor mixt, 1900; Român verde ca stejarul pentru cor mixt, 1900; Cine n-are dor pe vale pentru cor mixt, 1900). Cuprinse în Album de compoziţii româneşti (1900) şi Cântece pentru voce şi pian (1921) ori negrupate în cicluri, piesele pentru voce şi pian întrebuinţează, la rândul lor, versurile populare şi pe cele ale poeţilor români (Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coşbuc, Dimitrie Bolintineanu, Ştefan Octavian Iosif, Veronica Micle etc.).

Pentru Guilelm Şorban, folclorul românesc a reprezentat elementul dominant al creaţiei sale muzicale. Activitatea de folclorist a fost dublată de cea componistică prin prelucrarea materialului de sorginte populară în propriile sale lucrări, îmbinând de multe ori muzica şi versul. Totodată, Şorban a preferat versurile poeţilor români, pe care le-a utilizat în muzica pentru cor şi în piesele pentru voce şi pian. Aceste caracteristici indică maniera lui Guilelm Şorban de a-şi manifesta identitatea naţională românească într-o perioadă în care Transilvania făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, lucrările compozitorului român apărând la edituri din Blaj, Viena şi Leipzig.