Filip Lazăr (6 mai 1894, Craiova - 3 noiembrie 1936, Paris) s-a născut într-o familie cu înclinaţii muzicale, mama sa oferindu-i primele lecții de pian. Şi-a continuat pregătirea cu Paulina Moscovici (pian), până a fost admis la Conservatorul din București (1907-1912) unde a studiat cu Emilia Saegiu (pian), Dumitru G.Kiriac (teorie-solfegiu), Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct, compoziție). A intrat apoi la Leipziger Konservatorium (1913-1914), unde i-a avut profesori pe Robert Teichmüller (pian) și Stephan Krehl (compoziție, armonie, contrapunct). Întors în ţară la izbucnirea războiului, a debutat ca pianist concertist la Craiova (1 aprilie 1915), a participat şi a obţinut o menţiune onorifică la Concursul de compoziţie "George Enescu" (pentru Sonata pentru pian în fa minor), apoi s-a înrolat voluntar şi a luptat pe front (1916 - 1918).

După război, și-a continuat cariera de pianist concertist (România, Franţa, Elveţia, Austria, Statele Unite ale Americii), incluzând în repertoriu muzică nouă; în paralel, a predat lecţii particulare de pian şi teorie a muzicii (la Davos a lucrat cu Dinu Lipatti). În 1928 s-a stabilit în Franţa.

A fost membru fondator (1920) al Societății Compozitorilor Români, membru fondator (1928) și președinte al Societății Muzicale Triton din Paris. A făcut parte din comitetul tehnic al Societății Corale Cântarea României din București și din International Society for Contemporary Music.

După mențiunea onorifică obţinută în 1915 la Concursul de compoziţie "George Enescu", a mai fost distins cu premiul II onorific (1919) şi premiul I (1924), în cadrul aceleiaşi competiţii de creaţie instituite de George Enescu, apoi cu Premiul Radiodifuziunii Franceze din Paris (1931).

Creația lui Filip Lazăr rămâne încă una dintre enigmele muzicii românești din prima jumătate a secolului XX, fiind în bună parte necunoscută (din cauza stabilirii la Paris a compozitorului, precum și a morții premature la 42 de ani) și ieșind din circuitul artistic intern înainte de a se fi impus la înălțimea meritată (o valoare egală cu Mihail Jora, Sabin Drăgoi). Într-o primă perioadă, elementele populare românești erau ferm afirmate, exprimând în chip plenar orientarea neoclasicismului românesc (Divertismentul pentru orchestră, Concerto grosso nr.1 și cele 4 Concerte pentru pian și orchestră). Explorând un dialog între soliști, sau grup de instrumente - și orchestră, Filip Lazăr obține un neoclasicism de sinteză, în care elementele de tradiție barocă se adaptează formelor și limbajului sonor modern, chiar postmodern. Acordând variațiunii o maximă pondere în discursul muzical, compozitorul atinge momente de stil concertant predominant în majoritatea lucrărilor pentru orchestră.

Apelul la melosul popular românesc (ritmica originală, alternanța armonică major/minor, jocul echilibrat între tonal și modal, coloritul dorian), precum și la formele clasice, a oferit muzicii lui Filip Lazăr o personalitate discretă, dar relevantă. Pentru a impune și mai clar gândirea neoclasică, autorul exploatează monodia acompaniată sau monodia cu inserții polifonice.

Într-o următoare etapă, compozitorul și-a îndreptat atenția asupra noilor evoluții muzicale, a serialismului, dar fără a pierde din vedere muzica țărănească. Sub influența avangardei pariziene, în special sub influența lui Stravinski, Poulenc și Ravel, a realizat câteva experimente postmoderniste, cum ar fi The Ring (1928, inspirat de impresiile de la un meci de box) și Muzica pentru Radio (1931). Ambele au intrat imediat, după prima lor interpretare, în repertoriile marilor dirijori.

Meritul incontestabil al lui Filip Lazăr este cel de a fi atins acea universalitate dorită de majoritatea compozitorilor români din perioada interbelică, fără a fi copiat, însă, modele străine. Muzician faimos la Paris, considerat a fi al doilea compozitor român după George Enescu, deschis către noile tendinţe ale epocii, Filip Lazăr şi-a căutat dintru început o cale proprie de afirmare în albia esteticii moderne, moartea prematură (42 de ani) răpindu-i însă posiblitatea de a-şi fi exprimat ultimul cuvînt.

Muzică de teatru

1918 - La bouteille de Panurge, balet, libretul de André Cœuroy

1928 - Les Images de Béatrice, op. 18, operă cântată dupa Familia Cenci de Percy Bysshe Shelley, libretul de André Cœuroy

Muzică simfonica

1919 - Preludiu pentru orchestră

1921 - Suita Română în re major pentru orchestră

1924 - Divertisment pe o temă banală pentru Orchestră

1925 - Suite valaque pentru orchestră mica/ Tziganes, scherzo pentru orchestră mare

1927 - Concerto Grosso pour orchestre, nr. 1 , op 17

1928 - Le Ring. Un round de 4 minutes, muzică pentru orchestră nr.2 (idem, reducție pentru două piane de autor, idem reducție pentru pian la patru mâini de L. Garbari)

1931 - Muzică pentru radio, uvertura pentru orchestră mica

Concertul nr. 2. pentru pian și orchestră , op. 19.

1934 - Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră, op. 23

1934 - Concertul nr. 4 pentru baterie și 12 instrumente, op. 24

Concerto da camera

1931 - Concerto Grosso nr. 2, neterminat

Muzică de cameră

1915 - Sonata pentru pian în Fa major

1919 - Sonata in mi minor pentru vioara și pian

1924 - Suita I pentru pian

1925 - Suita a II-a pentru pian

1925 - Două dansuri populare românești pentru pian

1925 - Bagatela pentru violoncel (constrabas) și pian / orchestră

1926 - Sonata a III a pentru pian

1927 - Bagatela pentru pian

1929 - Sonata pentru pian în La bemol, op. 15

1929 - Piéces minuscules pour les infants, op. 16

1934 - Trio pentru oboi, clarinet și fagot

1935 - Trio pentru vioara viola și violoncel

1936 - Mică suită pentru oboi, clarinet și fagot (extrasă din Piese minuscule pentru copii)

Trio pentru harpe

Cvintet pentru harpe

Muzică corală

1924 - Dor de crâng, cor mixt, versuri populare

1924 - Paparudele, cor mixt pentru 6 voci, versuri populare

Muzică vocală

1926 - Două cântece de dor și unul vesel, voce și pian, versuri populare (Cuprinde: Mi-a trimis bădița dor; Dorule pribeag; Vai, mandruțo!)

1927 - Trei pastorale, voce și pian, versuri de Șt. Octavian Iosif (Cuprinde: Singurel ca un haiduc; Boii stau la jug supuși; Dragă codule, te las! )

Melodii pe poeme de Heinrich Heine, voce și pian

6 melodii pentru voce și pian/ orchestră