Compozitor a cărui creaţie a devenit un adevărat model pentru generaţia care i-a urmat (Mircea Basarab, Anatol Vieru, Nicolae Beloiu, Mihai Moldovan, Liviu Glodeanu), Theodor Rogalski s-a remarcat prin activitatea de pianist concertist şi acompaniator, precum şi prin cea de dirijor al celor mai prestigioase instituţii muzicale bucureştene.

Născut la Bucureşti în 1901, Rogalski şi-a început studiile muzicale la Conservatorul din Bucureşti (1919-1920), unde i-a avut ca profesori pe Alfonso Castaldi (teorie-solfegiu, armonie, contrapunct) şi Dimitrie Cuclin (compoziţie), continuându-le la Leipziger Konservatorium für Musik (1920-1923) cu Siegfried Kalg-Elert (teorie-solfegiu, compoziţie, dirijat) şi la Schola Cantorum din Paris (1923-1926) cu Vincent d'Indy (compoziţie şi dirijat) şi Maurice Ravel (orchestraţie).

Revenit în România, a ocupat postul de corepetitor la Opera Română din Bucureşti până în 1930, apoi a devenit dirijor al Orchestrei Simfonice Radio din Bucureşti (1930-1951). Cel de-al doilea război mondial îl surprinde pe Rogalski în postura de director muzical al Radiodifuziunii Române (1939-1944), iar din 1950 şi până la moartea sa din timpurie din 1954 activează atât ca prim-dirijor al Orchestrei Filarmonice "George Enescu", cât şi ca profesor de orchestraţie la Conservatorul din Bucureşti. A întreprins turnee artistice în Franţa, Italia, Austria şi a realizat înregistrări pe discuri pentru Odeon, Pathé, His Master's Voice, Columbia.

Rogalski s-a format în trei centre muzicale (Bucureşti, Leipzig şi Paris), cu trei personalităţi care i-au marcat definitiv cariera: Castaldi, Karg-Elert, Maurice Ravel. Aducând un suflu nou în simfonismul românesc, cele Două schiţe simfonice (Înmormântare la Pătrunjel şi Paparudele), compuse în 1929, rămân veritabile materializări ale spiritualităţii obiceiurilor românești. Datorită conciziei formei, varietăţii ritmului, coloritului viu, surprinzător şi efectelor armonice şi instrumentale inedite, dipticul lui Rogalski a fost socotit de Zeno Vancea ca un "moment de răscruce în istoria muzicii româneşti".

Compuse în 1940, cele trei balade pe versuri populare pentru tenor şi orchestră (Iancu Jianu, Toma Alimoş, Mihu Copilu) prezintă trăsături ale impresionismului francez, fiind precedate de expresionismul german explorat în Două capricii pentru orchestră (1932). Astfel, Rogalski îşi dezvoltă tehnica potrivită valorificării melodiei populare româneşti, atât de bine ilustrată în Trei dansuri româneşti (1950).

Muzica de teatru alătură două lucrări: scena de balet Frescă antică (1923) şi Toreadorul din Olmedo (1934), pentru piesa lui Lope de Vega. La acestea se adaugă coloana sonoră a filmului Viaţa învinge (1951), regia Dinu Negreanu, precum şi compoziţii camerale (Suită pentru pian - 1919; Sonată pentru pian - 1920; Cvartet de coarde în fa major - 1925; Trei piese pentru violoncel vioară şi pian - 1929; Evocaţiuni - 1925, vocalize pentru voce şi pian; Trei cântece pentru voce şi pian/orchestră - 1926 etc.).

Dedicându-se pianului şi baghetei dirijorale, Theodor Rogalski a trecut compoziţia şi orchestraţia pe plan secund, însă puţinele compoziţii dovedesc un adevărat talent componistic şi un extraordinar simţ al culorilor timbrale. Lucrări orchestrale precum Două schiţe simfonice sau Trei dansuri româneşti valorifică melosul popular românesc, tratează liber disonanţele şi utilizează suprapuneri politonale şi diverse combinaţii ritmice. Aceste opusuri şi activitatea pedagogică l-au transformat pe Theodor Rogalski într-un exemplu demn de urmat pentru generaţia reprezentată de compozitorii Anatol Vieru și Nicolae Beloiu.